Oamenii au nevoie de ancore. În amintiri, în sentimente, în alți oameni. Acum niște ani am vizitat cetatea Masada din Israel. Drumul până sus îl puteai face fie pe jos, fie cu un funicular. Am ales funicularul, căci afară era o căldură sufocantă. În funicular m-am nimerit cu un grup de nevăzători din Franța. Fiecare om era însoțit de către un câine. M-am întrebat în sinea mea tot drumul : oare cum se pot bucura de frumusețea de nedescris a peisajului? Am coborât din funicular și am mai parcurs un drumeag scurt până sus pe culme. Oamenii mergeau în șir indian pe o potecă strâmtă. Sus, pe platou, m-am alăturat și eu grupului de nevăzători pentru a auzi explicațiile ghidului lor. În fața mea era un cuplu de tineri. Se țineau de mână, ascultau explicațiile ghidului, iar vântul fierbinte al deșertului le sufla pe față. Râdeau. Toți din grup zâmbeau și se bucurau de parcă AR FI VĂZUT prin cuvintele ghidului. Momentul ăla a rămas ca o ancoră pentru mine. Uneori, când îmi e greu, când uit să mă bucur zilnic de minunatul spectacol al răsăriturilor, al apusurilor, al culorilor din jur, mă întorc cu gândul la momentul de la Masada și mă îndemn. Atât de puțin ne trebuie ca să fim fericiți.
